Cum am devenit alergica la ceas

      Am devenit alergica la ceas. In ultima perioada, traiesc tot mai pregnant senzatia ca timpul unui candidat este mai important decat cel al HR Managerului. De parca ora mea nu are tot 60 de minute si parca nu ar fi un dublu interes sa stam la mama lui de interviu…

Aud aproape zilnic (bine, hai sa nu exagerez, nu zilnic, dar cam de 3 ori pe saptamana) aud expresia : “vezi ca nu pot sa stau mai mult de 30 de minute, asadar la si jumate’ trebuie sa plec”. Expresie care vine la pachet cu spume la gura, inrosit la fata si ton semi-ridicat. Si ma intreb atunci cu ce Dumnezeului am gresit eu sa ma aflu in fata acestui personaj.

Atunci ma blochez. Caci mi se perinda prin fata ochilor deschisi optiuni si variante de raspuns:

1.    ok, atunci ce-ar fi sa pleci de acum, ca sa ne asiguram ca ajungi la timp unde trebuie sa mergi mai departe?!

sau

    2. vai, dar sigur, sa ne grabim, multumesc pentru onoarea de a prinde 30 de min din timpul tau pretios.

Si inca alte vreo 2 injuraturi.

Si aleg totusi sa zambesc si sa spun ” ok, discutam cat reusim in cele 30 de min, apoi pleci la ora la care ti-ai programat si ne reauzim “.

Pe vremea mea, atunci cand eram eu tanara si mergeam la interviuri, rezervam din start minim 1h pentru discutie. Iar daca se prelungea cumva, nu indrazneam nici sa cracnesc. Consideram ca e un avantaj ca omul ala isi doreste sa afle mai multe lucruri despre mine.

Unele companii sunt chiar misto, unii manageri chiar pornesc discutia cu sufletul deschis, dar unii candidati au asa o abilitate fantastica de a da cu mucii-n fasole din primii pasi pe care ii fac dupa intrarea pe usa, incat serios, tare iti vine uneori sa fugi mancand pamantul.

Si ma intreb incotro ne ducem. Si unde ii gasim pe oamenii aia faini. Au devenit antreprenori chiar toti?!

I.