Ma bucur nespus atunci cand vad candidati fericiti. Aproape ca simt aceeasi energie cu a lor cand ma suna sa imi multumeasca pentru noul job, sau cand imi scriu mesaje pe Facebook dupa 100 de ani de la angajare, spunandu-mi ce bine le merge, sau La multi ani de ziua mea.

Sunt sigura ca ai fost pusa in situatia in care seful tau, colaboratorul, clientul, managerul de la departamentul de langa, sau oricare altul care se termina in “UL” si care avea o functie importanta, la un moment-dat, sa simti ca isi etaleaza ranjetul in fata ta de parca ai fi oglinda lui de dimineata, cand verifica daca s-a spalat bine pe dinti .

Am pretins mereu ca sunt un HR atipic si m-am mandrit mereu cu treaba asta.

Mi-a adus uneori multiple beneficii, alteori a facut curatenie generala in jurul meu. Cu toate acestea, incapatanata, am dat bataie inainte. (ce se poate intampla?!).

Daca vrei parerea mea sincera, un om de HR este doar 40% un executant. In rest este (sau ar trebui sa fie), creier. Rotite care se invart, precum mecanismul ceasului bunicului tau, daca iti mai amintesti, pe care il invartea in fiecare dimineata inainte de cafea, inainte de orice. Sunt sigura ca nu iti doresti sa ajungi tocmai tu persoana non-grata in companie si nici sa auzi ca munca ta este o pierdere de vreme , iar seful tau nu intelege cum iti petreci defapt cele 8h la birou de luni pana vineri si pentru ce esti platit/a…

n general nu imi place sa ma laud. Ba chiar imi amintesc si acum, ca la scoala atunci cand primeam felicitari cu privire la compunerile de la ora de romana, ma inroseam toata si stateam cu ochii in podea implorand Universul sa schimbe odata subiectul profa cea bruneta, tunsa frantuzeste, cu ochii mereu mari si umezi, ca de caprioara.

Mi-a placut tot timpul sa cred despre mine ca am un altfel de mod de a sustine interviuri. Cand intru in sala cu un candidat, cumva timpul se dilata si nu mai stiu de nimeni si nimic in jur. Au fost uneori situatii in care din primele secunde, am avut un atat de mare sentiment de familiaritate cu omul din fata mea, incat toata discutia a fost ca atunci cand vine mama la mine in sufragerie si stau cocotata pe canapea. Totul se petrece smooth si la final am un ditamai “pachetul” de informatii despre omul acela.

Am o agenda in care imi fac notite de dupa interviuri, o agenda cu task-uri zilnice (pe care le bifez cu markere, semnalez cu post-it-uri si asa mai departe), o agenda pe care imi place sa o iau la meetinguri cu clientii si o agenda pe care fac tot felul de caricaturi sau insemne fugitive atunci cand trebuie sa scriu ceva rapid si ma impart intre telefon, candidatul care ma asteapta in sala sau mailurile deschise in tab.

Stii de cate ori m-am trezit in fata laptopului si constatam ca era deja 1 a.m, sau cu putin “noroc” chiar 2 a.m? Apoi inchideam cu ciuda capacul si ma bagam in pat unde adormeam subit si ma trezeam dimineata la 7 in aceeasi pozitie? (daca m-as stradui putin, in astfel de seri as putea sa ma culc proaspat machiata si coafata, ma trezesc indentic, sar direct in pantofi si plec la birou). haha.

Sa spunem ca am fost norocasa. Atat in perioadele in care am fost in rol de angajat, cat si in momentul in care m-am desprins si a aparut agentia proprie, am jonglat cu vestimentatia si am fost lasata sa fac asta. Aveam o placere (aproape) sadica sa intru uneori in sala de interviuri in tenesi , tricou si jeansi. Mai ales cand erau interviuri importante, cu oameni de senior level. Reactia lor era priceless.

Nu stiu cum se face, insa departamentele de recrutare ale companiilor, sunt compuse din 95% femei si poate, daca ai noroc, un 5% barbati.
Sa fie HR-ul un “teritoriu” feminin, asa cum a fost candva impamantenita ideea ca IT-ul si Ingineria e pentru barbati?