n general nu imi place sa ma laud. Ba chiar imi amintesc si acum, ca la scoala atunci cand primeam felicitari cu privire la compunerile de la ora de romana, ma inroseam toata si stateam cu ochii in podea implorand Universul sa schimbe odata subiectul profa cea bruneta, tunsa frantuzeste, cu ochii mereu mari si umezi, ca de caprioara.

Mi-a placut tot timpul sa cred despre mine ca am un altfel de mod de a sustine interviuri. Cand intru in sala cu un candidat, cumva timpul se dilata si nu mai stiu de nimeni si nimic in jur. Au fost uneori situatii in care din primele secunde, am avut un atat de mare sentiment de familiaritate cu omul din fata mea, incat toata discutia a fost ca atunci cand vine mama la mine in sufragerie si stau cocotata pe canapea. Totul se petrece smooth si la final am un ditamai “pachetul” de informatii despre omul acela.